Meniu
Adresă
Str. Jules Michelet, 15-17
Sector 1, București
Contact
©️2023 Vera Gabriela Bujulec • Psihoterapeut Bucuresti • Psiholog Bucuresti • Cabinet Psihoterapeut | Site optimizat SEO de NextGenSEO |
O perspectivă de viață și de moarte
Seamănă cu titlul cărții lui Irvin & Marilyn Yalom - O chestiune de moarte și de viață, însă nu este un review despre aceasta. Este despre propria experiență, față în față cu decesul unei om care mi-a definit existența, tata.
De ce viață și moarte? Pentru că evenimentele din aceste zile, insistă să-mi sublinieze perspectiva asta. Poate că este alegerea mea să privesc lucrurile în felul acesta, poate că este o etapă ce ține de acceptare, însă este o experiență însoțită de o senzație intensă, dar cumva suavă, revelatoare.
Am citit întâmplător, o frază care spunea ceva de genul: Pe piatra de mormânt avem scrisă data nașterii și data morții, între ele este o liniuță. Ce facem cu acea liniuță, ține de noi. Așa s-au desfășurat evenimentele pentru mine. Având în fața ochilor începutul și sfârșitul, nimic altceva. O viziune asupra vieții privind înapoi și una privind înainte.
În ziua în care tata a început să se simtă rău, fina noastră a născut două gemene superbe. Cu vreo 2 zile înainte de naștere, începusem să plănuiesc un aranjament cu baloane de bun venit. În acest sens, am sunat o prietenă care se ocupă cu așa ceva. Așa contrast am trăit în zilele acelea, de-mi este aproape imposibil să transmit măcar o parte din trăiri prin cuvinte. Există expresia, cu un ochi am plâns, cu unul am râs, cam așa. Sufletul meu a oscilat între două realități aflate la capete diametral opuse. Între gol și plin. Între telefoane către medici, spitale de îngrijire paliativă, rude îngrijorate, lacrimi, durere și poze din spital cu două suflete perfecte, curate, baloane, bucurie.
Priveam neputincioasă la tatăl meu, în timp ce doi asistenți se străduiau să îi ridice tensiunea cu diverse perfuzii și medicamente, astfel încât să îi poată administra doza de morfină, la mama ce se lupta cu conștientizarea faptului că ne aflăm în ultimele clipe alături de el și la telefonul ce suna a viață, a poze cu începutul, a speranță, a iubire. În tot contextul acesta, al morții, viața insista să-și arate puterea, sensul, scopul, importanța. Uite-mă, sunt aici!
Locuim gard în gard cu finii. Ziua plecării este și ziua venirii. După lupta purtată cu conștientizarea neputinței noastre, mama a luat decizia de a chema ambulanța. Mă aflam în curte, plângând în telefon prietenului surorii mele, rugându-l să fie lângă ea, pentru că tata nu se simțea bine și intuiam toți ce avea să se întâmple. Atunci a venit Codrin și mi-a spus că mama dorește să chemăm ambulanța. Și a și sunat. În momentul în care a ajuns ambulanța la noi, am urcat în dormitor, la etaj, cu Rareș, pentru a nu asista la intervenția cadrelor medicale. Sus, am desenat cu Rareș o ambulanță și am tras din când în când cu ochiul să văd ce se întâmplă în curte. După câteva minute, în care am înțeles ulterior că s-a încercat administrarea de oxigen, am văzut că șoferul ambulanței mută mașina în curte, cu spatele, realizând că îl vor lua la spital. La câteva minute, l-am văzut pe tata pe targă, făcând un gest pe aceasta, ca și când s-ar fi pus pe un șezlong la spa. Pur și simplu și-a așezat umerii, s-a făcut confortabil, a închis ochii și stătea liniștit. Avea o expresie a feței de liniște. M-am liniștit și eu văzându-l împăcat, după o lungă și urâtă experiență prin spitale în perioada Covid. În același timp, în fața casei finilor, a parcat Cristina, fata care se ocupa cu aranjamentul de bun venit. De sus, priveam la Codrin și mama care se grăbeau să ajungă la mașina pentru a putea merge după ambulanță, Codrin amintindu-și că trebuie achitat aranjamentul și fugind într-o suflare să-i dea banii Cristinei, apoi întorcându-se la mașină și pornind după ambulanță. Ambulanța pleacă cu tot cu tata, dar baloanele sunt acolo, arătându-mi că nu este totul doar despre durere.
Aveam vești de la ei că în drum spre spital starea lui s-a agravat și mai tare, dar mă bucurăm privind poza cu aranjamentul care-mi părea divin. Aflasem că în 25 de minute ajung acasă gemenele cu proaspeții părinți, Rareș dormea, așa că îi propun mătușii mele, care se afla la noi, să ieșim pe trepte, să le vedem când ajung.
Se apropia momentul. Stăteam pe trepte. Mă cuprinde un sentiment ciudat. Un stol de ciori se apropie din stânga, însoțit de o rafală de vânt. Deschid telefonul, îl întreb pe Codrin:
15:58: Cum sunteți?
Și fac o poză ciorilor care acopereau efectiv tot cerul, nu le-am putut cuprinde pe toate, însă era plin, plin. M-au trecut fiorii. Gut feeling. Știam răspunsul.
16:00: Îl resuscitează.
M-am uitat iar la cer, cuprinsă de-o liniște asurzitoare și-mi spun în gând “La revedere, tată!”. Asta am simțit să fac. M-am simțit mică în fața naturii, dar asta mi-a dat un sentiment de liniște.
Îi trimit și soțului poza.
16:01: Nu mai sunt șanse.
Pe la 16:05 m-a sunat mama plângând. Plangea și ea, plângeam și eu. Eram tot pe trepte. Parchează mașina pe care o așteptam. Plângeam, dar zâmbeam. Îi spun mamei: Uite, hai să îți spun ceva frumos. O familie mai bogată cu două suflete intră acum pe poartă. A crezut că îi spun asta ca să o fac să se simtă mai bine, însă ei chiar intrau pe poartă, iar eu nu mă puteam opri nici din plâns și nici din zâmbit. Le-am făcut cu mâna. Gol și plin. Început și sfârșit. Agonie și extaz. Viață și moarte.
La 16:10 a fost declarat decesul, dupa ce au fost aplicate măsurile de intervenție, conform protocolului.
Pomana de 3 săptămâni ar fi trebuit să fie de ziua lui Rareș, așa că mama a ales să o facă de Sfântul Nicolae, când era și onomastica lui. Pomana de 40 de zile ar fi trebuit să fie pe 30 decembrie, însă nu se fac pomeni/parastase între Crăciun și Bobotează, pentru că se serbează nașterea, viața, iar această perioadă nu se dorește a fi umbrită de evenimente triste. Am sărbătorit viața în toate aceste zile, prin prisma evenimentelor suprapuse. Așadar, ultima sâmbătă în care se pot face pomeni este azi, ziua în care finuțele noastre împlinesc o lună de viața.
Este durere? Este, multă. E firesc. Este tristețe? Este. E firesc. Este dor? Este. E firesc. Însă mie mi-au rămas o tristețe și un dor îndulcite de gândul că este natural să fie așa. Este ciclul vieții, chiar dacă doare lipsa acelui om care dispare fizic din viața noastră, sufletul se îmbogățește, mai devreme sau mai târziu, cu alte suflete. I. Yalom spune în una din cărțile sale că doliul este încheiat atunci când golul rămas, emoțiile, sentimentele, energia investite în relația cu cel care a decedat, sunt redirecționate către alte persoane din viața noastră. Durează. În primul rând pentru că mintea noastră are nevoie de o perioadă de adaptare, e necesar să înțeleagă că acel om nu mai există și să formeze niște sinapse noi.
Cu ce am rămas după aceste zile? Dincolo de toate emoțiile contradictorii, am rămas cu un sentiment de liniște ciudată. Liniște în fața vieții. Ce curge, firesc. Liniște în fața naturii, ce are propriul echilibru. Liniște în fața morții, întrucât este o certitudine. Probabil unicul lucru de care putem să fim siguri în viața asta. Și totuși, nu ne uităm niciodată la ea, pentru că ne sperie. Totodată, decesul unei persoane apropiate ne pune față în față cu propria moarte. Ne împinge spre a ne întreba: îmi trăiesc eu viața, astfel încât, dacă mor acum, să o fac gândindu-mă ca a meritat, fără a avea regrete? De cele mai multe ori răspunsul nu este cel potrivit, iar asta ne sperie și mai tare. Ne trăim liniuța teleghidați, amorțiți, robotizați, fără a fi prezenți, fără a fi autentici. Ne ferim să fim noi, să ne arătăm vulnerabilitățile, ne protejăm, ne izolăm, ne ascundem. Pentru ce? Pentru o falsă iluzie de a corespunde, de a nu fi răniți. Lipsim din viața noastră, ne disociem, în încercarea disperată de a ne proteja, plătind totodată prețul unei vieți goale, din care practic, am lipsit emoțional. Ce ironie. Dulce ironie.
Îndrăzniți să simțiți, să trăiți, să iubiți, chiar dacă ‘’Doliul este prețul pe care îl plătim pentru curajul de a-i iubi pe ceilalți.’’ - I. Yalom