Decizii și recunoștință

Îmi amintesc atât de clar perioada clasei a XII-a. Toată ceața ce însoțea viitorul meu profesional. După susținerea examenului de Bacalaureat, întrebarea “Tu ce vrei să te faci când o să fii mare?” îmi răsuna atât de puternic între urechi. Toată presiunea aceea venea la pachet cu ideea că, ăsta e momentul decisiv. În care trebuie să aleg.

 

Aveam un gând că îmi doresc să fac Psihologie, însă era însoțit de faptul că am fost considerată și mă consideram și eu, la rândul meu, un elev “bun la matematică”. Cum m-aș putea descurca cu Psihologia? Consideram că nu îmi place să citesc, deși aveam să descopăr la scurt timp, că nu este deloc așa.

 

În cazul acesta, ce să fac eu cu matematica? Susținusem deja Bacalaureatul și habar nu aveam la ce facultate să mă înscriu. După o serie de analize și discuții, hotărăsc să mă înscriu la Facultatea de Construcții, Specializarea Inginerie Economică în Construcții. În caz că nu îmi plac construcțiile, măcar din domeniul economic poate, poate se prinde ceva. Am pus totuși o notă de subsol, “Cândva, o să fac și Psihologia!”.

 

Cred că am fost un student bun, în special în anii terminali, când materiile s-au concentrat pe profilul ales. Am descoperit atunci că sunt mai mult inginer decât economist. Am avut profesori foarte buni și implicați. Am terminat Construcțiile și puteam astfel să îmi răspund la o întrebare ce îmi încolțea în minte când eram copil și ne mutasem într-un bloc nou, la etajul 5: “Cum se face că podeaua nostră este tavanul vecinului și cum de patul meu nu aterizează peste patul lor?” Nu puteam înțelege cum de structura blocului poate susține toată mobila și ce mai aveam noi prin casă. Am aflat răspunsul la Facultatea de Construcții.

Am lucrat 5 ani în domeniu, dar nu în constructii civile, ci în domeniul infrastructurii. A trebuit să înțeleg și de ce unele șosele sunt mai bune ca celelalte și cum se face că un pod poate rezista, așa… în aer? Am învățat și ce presupune o pistă pentru avioane F-16 și de ce este privită armata ca fiind “o forță”.

 

În toamna anului 2017, primesc un diagnostic pentru o boală autoimună și revin pentru control la un medic tare drag mie, care îmi recomandă, pe lângă tratamentul necesar, un psihoterapeut. Marea întâlnire face to face cu psihoterapia. Am analizat trei luni ideea, până mi-am făcut curaj să îmi asum acest proces. Aterizez în cabinetul Aurei și mă găsesc aici conștientizându-mi trecutul, prezentul și modificându-mi în consecință viitorul.

 

Rămân însărcinata și analizez posibilitatea ca pe perioada sarcinii și a concediului de maternitate să testez dacă, ideea din clasa a XII-a, cum că nu m-aș putea descurca cu Psihologia este reală sau se bazează pe ceea ce am văzut, învățat prin ochii celorlalți despre mine.

 

Septembrie 2021, susțin lucrarea de licență în Psihologie și mă gândesc cu recunoștință la toți oamenii care, picătură cu picătură, au contribuit la a-mi găsi curajul și încrederea că, e posibil ca acest drum să fie, de fapt, al meu. Mă gândesc, în special, la soțul și la cumnata mea, oameni care au stat cu Rareș în sistem în fața facultății cât timp susțineam examenele. Era alăptat exclusiv și nu puteam să lipsesc prea mult de acasă, așa că mă însoțeau pentru ca diferența dintre mese să nu fie prea mare.

Mă gândesc cu recunoștință și la oamenii dragi mie, familie și prieteni, oameni care au avut grijă să mă audă, să mă vadă și să îmi fie alături, fiecare contribuind cu o dală sau mai multe la pavarea acestui drum. Vă mulțumesc!

 

Totodată, sunt recunoscătoare pentru decizia de a urma calea asta. Pentru că am ascultat acel gând și sunt convinsă de faptul că l-am ascultat în momentul ideal pentru mine. Privesc, în același timp, cu entuziasm către următorii ani de formare.

 

Care este scopul acestui articol? Scopul este acela de a transmite câteva lucruri:

1. Este ok ne răzgândim în ceea ce privește deciziile noastre. Să luăm decizii “greșite”. Ele nu sunt, de fapt, niciodată greșite. Sunt ceea ce putem să ne asumăm la un anumit moment dat. Și este perfect așa.

 

2. Părinți, profesori, bone, bunici și oameni care, într-un fel sau altul aveți în grijă copilași: Sprijiniți copiii în atingerea potențialului lor, evitați proiectarea propriilor dorințe și/sau credințe. Altfel, deveniți adulți, aceștia vor pedala în beznă în căutarea propriilor lor dorințe. Răspunsul la întrebarea: “Ce îmi doresc EU?” devine extrem de dificil de dat.

 

3. Articolul este, dincolo de toate, o exprimare a recunoștinței. Este un exercițiu excelent pentru a fi implementat în rutina noastră, având multiple beneficii demonstrate în numeroase studii. Revin cu articol dedicat aceastui subiect.

 

Zi cu soare și recunoștință!